Școala
Prima școală a început să funcționeze în anul 1889, în cadrul bisericii, așa numita școală parohială. Învățători au fost Ivan Popovici și Alexandru Mascinschi, originar din s. Nișcani. Directorul școlii era Serafim Rîbacov. Școala parohială a existat pîna în anul 1918.
Prima școală independentă atestată la Păulești a început să funcționeze în 1918. Era o clădire cu 2 săli, frecventată de 43 copii, ce studiau în clase mixte cu un singur învățător Ana Stoianova. În anul 1933, deși la Păulești erau 338 copii, numai 106 își permiteau să învețe la școală, avîndu-i ca profesori pe Ion Matei și Eulampia Nestor. Ulterior, în 1940, școala avea și o mică bibliotecă cu 100 carți și alți 2 profesori Vladimir și Elena Pescovschi. Pînă la 28 iunie, 1940 se studia cu grafie latină, după - în chirilică. În anii de razboi școala era închisă. Și-a reînceput activitatea în octombrie 1944, director era Alexandra Stîngu pînă în 1946. Din 1946 pînă în 1948 director a fost Eremia Galusca, originar din Păulești, profesori Tatiana Cucu și Victor Guzun, numarul elevilor - 127. În anul de învățămînt 1945-1946 școala primară din Păulești este transformată în școală de 7 ani și dispune de altă încăpere, situată în vîrful dealului, în drum spre podis (Răciula), de unde se vedea tot satul.
O clădire veche cu un etaj, la intrare erau vre-o 10 scări, iar de o parte și de alta scaune lungi, înconjurate de pomi fructiferi. Mi-amintesc ca prin vis un copac de măr, cu flori roze. Primăvara o mulțime de petale se roteau ca o ninsoare în fața ușii de la intrare. În partea dreaptă, alături de acel copac atîrna un clopot enorm, în forma unui ceaun, dăngătul căruia se auzea pîna-n dealul Nișcaniului. Clădirea școlii - nici tare mare, dar nici mică, vre-o 10-12 săli de clasă. Nu exista sală sportivă și nici de festivități.
Imediat cum deschideai ușa, nimereai într-un coridor pătrat destul de măricel. Pășind înaine, se afla cancelaria, o încăpere adaptată pentru așa ceva, un pic mai înaltă de nivelul podelei, situată pe niște coloane și ca să agungi acolo, trebuia să urci vreo 4-5 scări (serveau drept scenă pentru concerte, iar coridorul pătrat – sală de festivități și sportivă pe timp de iarnă).
De ambele părți ale cancelariei era cîte un coridor îngust și întunecos, cu cîteva săli de clase de o parte și cîteva în altă parte. Spre dreapta, unde sfîrșea coridorul, visavi de ultima clasă era o altă intrare, o ușă mare din lemn masiv, ce dădea în curtea școlii. Pe teritoriul, căreia se afla o căsuță mică, o tejghea, unde se vindeau creioane și bomboane și mereu aceiași vînzătoare Raia Muntean. În spatele școlii – terenul sportiv, iar alături pe o suprafață de 1 ha de pămînt – o superbă livadă cu toate soiurile de pomi posibile, cu straturi de legume, arbuști de zmeură, coacăză, măcieș și flori care mai de care. Acest pămînt i-a fost repartizat școlii în anul 1947 în scopuri exsperimentale pentru lecțiile de muncă.
Școala activa în 2 schimburi pentru ca numărul elevilor se mărea (nu încăpeau) și nici profesori nu ajungeau. Abia în anul 1958, perioada cînd director era Fiodor Goja, s-a creat un colectiv pedagogic de învățători tineri. De fapt era meritul directorului Goja, el stătea zile în șir în fața secției raionale de învățămînt și-i convingea pe tinerii specialiști, povestindu-le cît e de frumos Păuleștiul, cît de buni sînt oamenii și cît e de aproape Călărașul, ca apoi să le găsească gazda potrivită și susținerea necesară. Majoritatea au rămas pentru totdeauna în sat, căsătorindu-se cu baștinași. Anul 1958 a fost remarcat ca anul nunților învățătorilor. Printre perechile create în acei ani: Eremia și Varvara Galușcă, Maria și Ion Ciotu, Alexsandru și Eugenia Filip, Sofia și Nicolaie Zerva, Vera și Constantin Badicico, Ion și Maria Jicol, Ion și Sofia Vasiliu în următorii ani Ludmila și Alexei Zerva, Eudochia și Mihai Lungu, Liuba și Vasile Cucuietu și lista poate fi continuată, căci majoritatea învățătoarelor ce veneau la Păulești, se căsătoreau în sat. În acea perioadă exista și o școală primară mixtă cu predare în limba rusă, care se afla la curtea boierului, unde era sovhozul.
După Fiodor Goja (transferat la secția raională de învățămînt), director a fost numit Vladimir Stefaniuc (1960 - 1965). Deși a lucrat puțin, n-a pierdut contactul cu satul nici acum. O persoană foarte sociabilă, pe unde trece el lasă doar glume și voie bună. Pe mulți elevi-absolvenți i-a ajutat să-și continuie studiile mai departe. Vladimir Stefaniuc se adresa la foștii săi colegi de Universitate, care erau directori de colegii (tehnicumuri pe atunci) sau la școli profesionale și-i ruga sa le facă protecție elevilor săi, așa zisul „blat”, cum un părinte ar face pentru copii săi. Personal le prezenta documentele, pe unii îi ducea de mînă, urmărind să fie totul bine. Unul dintre ei a devenit director de întreprindere. Vladimir Ștefaniuc a fost remarcat la raion ca un bun organizator și i s-a propus și lui un post mai bun la Călărași.
În anii 1965-1975 director a fost un băștinaș din sat - Alexandru Filip. Acea perioadă este remarcată prin faptul, că s-a trecut de la sistemul de învățămînt de 7 ani la cel de 8 ani, s-a construit un edificiu nou al școlii și s-au plantat copaci coniferi, inclusiv stejarul lui Gagarin din ginda adusă din cosmos.
Pe cînd lucram la „Femeia Moldovei” am avut ocazia să-l cunosc pe Vlad Ciubucciu. Activa pe atunci la Ministerul Învățămîntului și eu aveam de examinat o scrisoare a unei cititoare. Din vorbă în vorbă, m-a întrebat de unde sînt, la care eu i-am răspuns – din raionul Călărași. A insistat să-i spun din ce sat anume, nu-mi imaginam, că ar fi putut cunoaște Păuleștiul, un sat mic, necunoscut, situat într-o văgăună, ascuns de traseul principal. Mi-a spus, că Păuleștiul e un sat, care nu se uită, că l-a vizitat de multe ori, fiind șef al secției raionale de învățămînt, Călărași și că a filmat evenimentul de deschidere a școlii noi. Nu m-am gîndit atunci să-l rog ca să-mi dea acea peliculă. Nu-mi părea important, în memoria mea, purtam mereu imaginile filmului.
Era începutul anului 1969, o zi posomorită de iarnă, frig și ninsoare în două cu ploaie. La data fixată din timp, ne-am adunat toți elevii, învățătorii, părinții în curtea școlii vechi ca să ne luăm rămas bun de la ea. După careul, la care s-a vorbit mult, nu-mi amintesc despre ce (eram în clasa a 2-a), ne-au aranjat pe toți în rînd cîte doi, circa 300 elevi și ținîndu-ne de mînă, am pornit spre școala nouă, în vale, la o distanță destul de mare. Drumurile erau pline de noroi, abia ridicam picioarele și rîndul lung părea un pod, ce se mișca încet-încet, un pod care separa două realități diverse. Școala veche era prea veche, ultimii ani nu se făceau reparații pentru că se construia alta, clasele întunecoase, băncile incomode, străvopsite, acoperite de culori una peste alta, stropite de cerneală, ce se întindea din călimări, sobele încalzeau rău, tencuiala cădea de pe tavan.
Școala nouă, însă, era prea „nouă”, prea de „lux”, prea mare pentru un sat așa de mic. Mergeau zvonuri, că atunci cînd s-a planificat construcția ei, un funcționar de la Minister a încurcat satul Păulești cu un alt sat cu litera „P” și astfel din greșală ne-am pomenit cu o școală destinată pentru 600 locuri, deși pe acele timpuri erau circa 300 elevi. O altă versiune și aceasta pare a fi mai adevărată, e că școala din Păulești o datorăm lui Gheorghe Cutirchin, care devenise om mare în capitală, dar n-a uitat de unde a pornit și fiind membru al acelei comisii a pus cuvînt bun pentru Păulești. Astfel, ne-am pomenit cu o clădire în trei nivele, cu clase spațioase, sală sportivă, sală de festivități, bibliotecă, ospătărie, bufet, atelier pentru lecțiile de muncă, teren sportiv, teren pentru plante ș.a. Cel mai impresionant era vestiarul, unde ne lăsam hainele ude și cizmele murdare, ne încălțam în ghete sportive, iar manușile le înșiram în clasă pe caloriferele fierbinți. Băncile moderne, vopsite în culori deschise, sălile cu multă lumină, coridoare largi și o curățenie peste tot. Lecțiile se desfășurau într-un singur schimb și funcționa sistema de cabinete.
În perioada anilor 1975 - 1982 în calitate de director a activat Gheorghe Ostafeiciuc. Școala de 8 ani s-a transformat în școală medie, aici învățau și elevi din satul vecin Nișcani. Colectivul pedagogic a fost completat cu profesori noi, tineri absolvenți ai instituțiilor de învățămînt superior: Zinaida Cojocari, Svetlana Galben, Victor Cucu, Maria Agapi, Larisa Matveev, Ion Muntean ș.a. O remarcare specială merită profesorul de educație fizică Gheorghe Petrovici Stratan, care a contribuit mult la amenajarea stadionului școlii și la promovarea sportului în Păulețti. A fost o perioadă frumoasă pentru școală și pentru sat. Păuleștenii participau peste tot, festivaluri de cîntece, întreceri sportive, olimpiade raionale și republicane. Mulți absolvenți ai acelor promoții au reușit să-și continuie studiile la instituții de învățămînt superior din republică și peste hotarele ei.
În 1982 directorul Gheorghe Ostafeiciuc este transferat la școala din s. Cojușna, r. Strășeni. După aceea funcția de director este ocupată de directori locuitori ai satului: Zinaida Andronache, Alexandru Filip, Petru Tudoreanu și Maria Pîrau. Din 1997 școala a revenit la învățămîntul de 9 clase din cauza nedorinței elevilor de a face studii medii, începuse valul călătoriilor spre Moscova. Cu regret, din anul 2012 școala nu funcționează, circa 70 copii își fac studiile la școlile din or. Călărași. În prezent în spațioasa clădire se află grădinița de copii și biblioteca satului.
