Istoric

Satul Păulești, conform datelor Dicționarului Statistic al Moldovei, pentru prima dată a fost atestat în anul 1545.

Satul Păuleşti este o localitate în Raionul Călăraşi situată la latitudinea 47.2680, longitudinea 28.3708 și altitudinea de 176 metri față de nivelul mării. Această localitate este în administrarea or. Călăraşi. Distanța directă pîna la or. Călăraşi este de 7 km. Distanța directă pîna la or. Chişinău este de 60 km.

La nord de sat este amplasată cariera „Cimitirul Cailor”, o arie protejată din categoria monumentelor naturii de tip geologic sau paleontologic. La sud-est se găsește conacul lui Dino Russo, un monument de arhitectură. Lângă conac se află cel mai bătrân platan din Republica Moldova, cât și 24 de pini de pădure, arborii fiind protejați de stat.

Perioada boierilor

E imposibil de calculat cu exactitate anul apariției localității pentru că în acele timpuri nu erau cărți de registru. Pămînturile nu aparțineau oamenilor, ci boierilor, moșierilor, pe care ei la rîndul lor le primeau în dar de la voievozi (Domnitorii Moldovei) pentru slujire credincioasă. Aceștia erau de fapt sfeșnici, paharnici, logofăți și chiar ostași. La fiecare nouă domnie, însă, era necesar de reconfirmat dreptul de proprietar print-o scrisoare, declarație, semnată de noul voievod, care se păstra cu mare grijă, fiind transmisă din generație în generație. Multe au nimerit pe polițile arhivelor.
Și referitor la Păulești s-au descoperit documente de acest fel. De exemplu, într-un act semnat în anul 1550 aflăm, că Iuteș Vodă confirma faptul, că „Păuleștii și cu poene” aparține fiilor lui Copcicea, Tatiana și Tatar, iar în 1693 Constantin Voievod întărește lui Savin M. Spatar să țină satul Păulești al lui Gheorghiță Stolnic.

Istoria satului, însă, cu mai multe detalii o putem descrie cu începere din anul 1742 odată cu venirea medelnicerului Toader Carp, care a primit de la domnitorul Moldovei Constantin Mavrocordat "carte de stăpînire pentru moșia Păulești din ținutul Orhei". Trei generații ale familiei Carp au stăpînit Păuleștiul pe o perioadă de circa 70 ani.

Pe vremea boierului Toader Carp (1742 - 1772) în Păulești erau 28 de case (familii de moldoveni), 4 case (familii de țigani), 3 babe văduve, eliberate de prestații de muncă și un mazil, care avea 19 țigani, ce argateau la el. Pe mazilul - moșier îl chema Anton Danu. Și deși au trecut circa 250 ani, locul unde a plantat livezi și vii așa și se numește - „în deal la Danu”, iar din cele 28 de familii, doar una s-a păstrat pînă în prezent - familia Buzdugan.

După Toader Carp, în 1772 moșia a fost preluată de feciorul său Ion Carp. În acea perioadă în sat exista o crîșmă, ce aparținea lui Ion și se presupune că funcționa și o mică biserică (informațiile sînt preluate din datele primului recensămînt, efectuat în anul 1774).
Nu știm cîți ani a stăpînit Păuleștiul Ion Carp, dar în listele recensămîntului din anul 1803 figurează numele feciorului său Toma. Pe atunci în sat erau deja 42 de familii.
Oamenii din sat povesteau, că dinastia boierilor Carp își avea conacul pe teritoriul depozitului și al școlii, mulți ani fiind numit „curtea veche”. Aceasta din cauza, că a apărut un nou conac, cel al boierului Dino Russo.

În perioada, cînd moșia aparținea lui Toma Carp, Păuleștiul a fost descoperit de către boierul Dino Russo, care cel mai mult probabil a venit la vînătoare în frumoasa pădure de la marginea satului.
Dino Russo locuia în Chișinău și era o personalitate destul de cunoscută în rîndurile aristrocraților din acele timpuri: asesor de colegiu, deputat în Duma, membru al clubului englezesc. Lui Dino Russo i-au plăcut atît de mult locurile pitorești din Păulești, în cît a decis să-și construiască aici reședința sa de vară, cumpărînd cîteva hectare de pămînt la o distanță de vreo 2 km de sat, în vecinatatea platanului singuratic. Conacul l-a construit în anul 1791, aceasta o demonstrează o inscripție de pe un perete al clădirii. Era de toată frumusețea, spațios, în două niveluri, cu o verandă mare ce dădea spre o priveliște de la care nu-ți puteai lua ochii: livezi, podgorii, vii, arbuști de macieș, dealuri verzi ce se unesc cu cerul și o puternică aromă de flori. În fața conacului, mai spre dreapta, era un iaz mic cu pești și broaște, iar spre stînga o cărărușă ce ducea drep spre un izvor cu o apă cristalină și foarte rece. Clădirea era ornamentată cu mozaică multicoloră. După mulți ani, copiii, jucîndu-se în jurul conacului găseau sticluțe roții, albastre, verzi, căzute de pe pereții înalți de piatră.

Visavi de conac, Dino Russo a plantat 24 de pini la distanțe egale unul de altul, în forma unui ceas rotund. De fapt era un adevărat ceas natural, după umbra razelor de soare ce se întrevedeau printre crengi, se putea de constatat cu aproximație ora. În jur creșteau diferiți arbuști, scăldați în iarbă și flori de cîmp printre care puteai găsi mure și alte pomușoare. În centrul parcului era o masă din lemn cu scaune lungi de o parte și alta. Cine venea aici rămînea uluit. „Un colț al paradisului” - e primul lucru ce le trecea prin cap vizitatorilor.
Dino Russo își aducea prietenii aici, persooane influente pe acele timpuri. Bunăoară, familia Rali-Arbore, care-și aveau conacul în s. Dolna, Nisporeni și probabil, ei l-au adus pe poietul rus Alexandru Pușchin la Păulești. Poietului îi plăcea mult izvorul din curtea boierului Dino, stătea ore întregi în preajmă și admira natura, de aceea păuleștenii l-au numit "izvorul lui Pușchin".
Tot din inițiativa lui Dino Russo pe ambele părți ale drumului ce ducea spre sat a fost sădită o alee de nuci, probabil, în acea perioadă cînd familia Russo a pus stăpînire pe toată moșia Păulești. Aceasta o aflăm din datele recensămîntului populației din anul 1835. La Păulești locuiau 580 de țărani, 6 slujitori ai bisericii cu familiile lor (în total 21 persoane) și 51 de robi ai boierului. Dino Russo a cumpărat toate pămînturile din Păulești, inclusiv si acelea de prin părțile Parcanilor. În alt document depistat în arhivă, ce reconfirma dreptul de proprietate al familiei Russo, datază cu anul 1850 în care e scris: „Satul Păulești, volostea Tuzora, județul Orhei, regiunea Basarabia este stăpînirea lui Constantin Russo”. Constantin, era și el asesor de colegiu, inteligent și de o cultură aleasă ca și tatăl său. Din biografia neamului de aristocrați Sturza se menționează, că feciorul Elenei Sturza era căsătorit cu fiica lui Dino Russo, de aici rezultă ca Dino a avut și o fiică.

O altă familie de boieri (trei generații), care a lăsat o amprentă adîncă în istoria satului Păulești a fost familia de origine armenească Goilov. Nu se știe cu axactitate cînd au pus stăpînire pe toată moșia, dar conform datelor din arhivă, deja în anul 1847 moșierul Luca Goilov deținea pamînt în sat, pe unde îl cumpăra, pe unde în acapara. Dintr-un extras a unui act aflăm: „în anul 1848 Luca Goilov a ocupat de la diaconul Culeba din sat lotul viței de vie, pe care acela l-a moștenit de la părinți”.
Ulterior feciorul lui Luca – Ivan Goilov a cumpărat de la familia Russo întreaga moșie a satului și vestitul conac al lui Dino Russo. Acolo el locuia împreună cu soția sa Maria Karaymli și cei doi feciori ai sai, Luca si Emanuil.
Ivan Luchici Goilov a rămas în istoria satului și mai cu seamă în amintirea oamenilor prin faptul că este ctitorul bisericii din Păulești. El a dăruit oamenilor un lot de pămînt din moșia sa pentru construcția bisericii, la care a participat împreună cu toți păuleștenii. Deocamdată nu știm cu precizie cînd a fost edificat lăcașul, undeva după 1880. Dar putem constata cu certitudine, că în anul 1886 biserica funcționa deja. Aceasta o confirmă inscripția de pe mormîntul lui Ivan Goilov, ce se află în ograda bisericii din Păulești (1822 - 1886).

Familia Goilov a fost proslăvită în toată Basarabia și din cauza unui eveniment tragic, care s-a întimplat la curtea boierului după doi ani de la decesul sau. Despre acest caz se povestește și astăzi, informația fiind transmisă din generație în generație.
Dar mai exact și mai detailiat o putem afla din ziarul "Besarabschii vestnic", num. 43 din 30 octombrie (10 noiembrie), 1889, care a publicat un extras din protocolul ședinței judiciare din 26 octombrie 1889.
Teribila tragedie s-a întîmplat la 25 august 1888, la conacul din Păulești, unde locuia Maria Goilova (54 ani) împreună cu sora sa Teresa Karaymli (34 ani). În plină noapte, în timp ce dormeau, au fost ucise cu lama ascuțită a unui topor. Victimile au fost găsite fără dinți și cu cîteva degete amputate (acelea pe care aveau inele de aur). Banditul s-a dovedit a fi un fost străjer la una din proprietățile familiei Goilov (ce dețineau case la Odesa, Chișinău și alte părți). Printre obiectele găsite erau o brățară, un ceas de aur și o cutie frumoasă, cumpărate de la Viena de către Ivan Goilov. Deasemenea s-a depistat și toporul plin de sînge, care l-a facut pe inculpat să-și recunoască vina. Infractorul a fost condamnat la 20 ani de închisoare.
Cucoanele au fost îngropte și ele în ograda bisericii din Păulești, dar sufletele lor nu s-au liniștit nici pînă astăzi, spun oamenii, că cineva a văzut fantasmele lor prin curtea boierească.

Moșia Păuleștiului s-a transmis prin ereditate lui Luca Goilov. Pe vremea aceea Luca deținea la Păulești 265 desetine de padure, 1129 desetine de arătură, 77 desetine de vii și livezi. În sat exista o întreprindere de uscare a fructelor cu utilaj adus din străinatate, precum și 2 mori de vînt.

Luca Goilov a decedat la Păulești în anul 1907, fiind îngropat alături de parinți, în cavoul de familie. A avut 2 feciori, Constantin și Egor (Gheorghe).

Următorul și ultimul boier al Păuleștiului și locuitor al conacului construit de Dino Russo a fost Nicolaie Stilos. El era foarte vestit în Moldova și Romania, dar și în Europa prin marea lui pasiune față de viticultucultură. În perioada anilor 1915-1935 pe moșia Păulești au fost plantate 150 ha. de viță de vie, moșierul a reușit să cumpere 300 ha. de pămînt.
Nicolaie Stilos, personal se ocupa de producerea și comercializarea vinurilor. În anul 1921 vinurile lui erau cunoscute în Cehoslovacia*, Franța și Italia, în special a fost remarcat "Pino alb, 1921, Păulești" ("Anuarul României pentru comert, industrie, meserii și agricultură", București, 1929). Informația despre Stilos am aflat-o și de la oamenii din sat, de la Anton Marandiuc, care a lucrat la el, era responsabil de stropitul viei. Imediat după ploaie, organiza lucrătorii și stropeau toate viile cu soluție specială, cu ajutorul așa numitelor "barabane". Ion Bricicaru povestea, că era angajat la Stilos pentru a transporta butoaiele cu vin din Păulești pînă la Iasi. Zeci de care, trase de boi făceau naveta spre România și peste hotarele ei. Pentru păstrarea vinurilor Nicolaie Stilos a construit 3 beciuri mari și un depozit. Pe vremea lui, în anul 1920 funcționa o moară cu motor, 3 băcănii. Oamenii erau gospodari, majoritatea posedau caruțe și cai. Nu întîmplător a fost creată rezervația "Cimitirul caiilor", ce se întinde pe o suprafața de 2 ha, în partea de nord a satului. Vă imaginați cîți cai au fost îngropați. Tot în aceasta zonă existau zăcăminte de rocă. (Referitor la aceasta ziarul "Moldova Socialistă" din 16 august, 1980 publica un articol întitulat: "Tainele cimitirului cailor", în care se menționează că aici s-a descoperit un metal rar stranțianitul).

În anii 1930 în sat funcționau 2 cariere de piatră, iar în 1937 a fost construit un ambulatoriu, o baie, 17 case din piatră și 282 din lut, s-au reparat drumurile și podurile.
Stăpînirea lui Nicolaie Stilos s-a terminat cu cîteva zile înainte de 28 iunie 1940, cînd s-a instaurat regimul comunist. El împreună cu alte 12 familii din sat, și-au lăsat casele și averele și s-au refugiat, care în România, care în altă parte. Despre Stilos nimeni nu a mai auzit nimic, dar îl pomenesc și astăzi.